Și dacă nu lipsa interesului părinților e problema… ci felul în care îi invităm și ce se întâmplă, de fapt, în întâlnirile cu ei?
La început au venit puțini. 7–8 părinți, poate cei mai implicați deja, cei care oricum ar fi venit, așezați cuminți. Poate au crezut că școala e locul în care vii când e o problemă, locul în care cineva îți spune ce nu ai făcut bine, locul în care, de cele mai multe ori, nu te simți nici ascultat, nici văzut.
Și totuși, Școala Gimnazială nr. 4 din Turnu Măgurele a reușit să schimbe această abordare. Cum? Am aflat la întâlnirea online a comunității din programul Da, se poate!, organizată de Asociația ROI în data 25 februarie 2026.
Domnul director Adrian Emanuel Silimon, desemnat „Directorul Anului pentru Egalitate de Șanse” în anul 2021 în cadrul Galei AVE România, pentru felul în care a construit șanse reale pentru toți copiii, a împărtășit cu cei aproape 50 de participanți la întâlnire cum a reușit acest lucru.
Atragerea mai multor părinți către această școală, așezată într-o comunitate vulnerabilă, nu a început nici cu cerințe, nici cu „trebuie să veniți”, ci cu o întrebare – cum ar fi dacă i-am primi ca pe niște parteneri ai noștri, nu ca pe niște părinți chemați la raport?
CE S-A SCHIMBAT
A schimbat ceva aparent mic, dar esențial. Au fost mutat băncile. Și catedra. Scaunele au fost așezate în cerc.
Și nu a mai stat „în față”, ca director, ca profesor, ca autoritate, ci împreună cu ei, pe scaune, în cerc. Pentru că, așa cum spune chiar el, deschiderea nu înseamnă doar să vrei ca oamenii să vină, ci să faci în așa fel încât ei să simtă că nu există bariere între tine și ei, că nu sunt chemați la o ședință, ci la o întâlnire în care ești văzut și auzit.
Și, încet, încet, părinții au început să vorbească. Nu despre note, ci despre viață.
Despre ce fac copiii la școală… și ce fac părinții pentru ca acei copii să poată veni la școală.
Despre nevoile lor, despre oboseala lor, despre grija de zi cu zi, despre faptul că, uneori, sunt atât de prinși în „traiul zilei de mâine”, încât nu mai apucă nici măcar să întrebe: „Ce ai făcut azi la școală?”
Și, punând toate aceste lucruri pe o foaie de hârtie, au descoperit împreuna că nevoile lor se intersectează.
CONECTAREA
Dar poate momentul care a rupt cu adevărat distanța a fost altul
Au început să se joace. Au făcut jocuri simple, au râs, au experimentat, au încercat inclusiv acel exercițiu de masaj pe spate, care la început a stârnit reticență, zâmbete stânjenite, întrebări nerostite de tipul „chiar trebuie să facem asta?”, dar care, treptat, a devenit un moment de apropiere, de relaxare, de umanitate.
Pentru că, dincolo de toate rolurile, fiecare dintre ei era, de fapt, la fel:
un om care vrea să fie acceptat,
un om care vrea să fie văzut,
un om care, poate, nu a mai râs de mult într-un spațiu legat de școală.
Și, cum spune chiar domnul director, a fost nevoie și de umor, și de curaj, și de disponibilitatea de a fi acolo la fel ca ei, fără mască, fără distanță, fără diferențe.
CUM ADUCI VIAȚA ÎN ÎNTÂLNIRI
Nu doar discuții. Ci și lucruri simple – o pizza împărțită, un suc băut împreună, au făcut gogoși împreună.
Conversațiile nu mai aveau forma unei ședințe, ci curgerea naturală a unei întâlniri între oameni.
Și, poate fără să-și dea seama, părinții au început să ducă mai departe această experiență în comunitate, spunând și altora:
„Nu e cum credeam… e altfel.”
Și așa, încet, ca un bulgăre de zăpadă care prinde formă și viteză, întâlnirile au crescut.
De la 7–8 părinți…
la 20…
la 50…
Până când, în ziua de 22 noiembrie 2025, sala de sport s-a umplut cu 160 de părinți. Nu pentru că trebuia, ci pentru că voiau să fie acolo.
A fost de ajutor și cadrul creat prin întâlnirile de comunitate din cadrul Programului de Transformare derulat în această școală în parteneriat cu Asociația pentru Valori în Educație – România.
CUM CONSTRUIM ÎNCREDEREA
Dar secretul nu a fost doar atmosfera…
A fost și ceva mult mai concret – Faptul că ceea ce s-a spus… s-a făcut, iar lucrurile nu au rămas doar pe hârtie:
- atunci când părinții au spus că elevii pleacă din școală să își cumpere apă, până la următoarea întâlnire au apărut aparatele de apă în școală
- atunci când copiii au spus că mâncarea este rece sau că nu le place un anumit fel, s-au căutat soluții reale, adaptate, nu doar explicații.
- atunci când nu s-a putut face ceva, s-a spus sincer: „Aici nu putem acum.”
Pentru că încrederea nu se construiește din promisiuni mari. Ci din lucruri mici, făcute consecvent.
CUM ÎI PUTEM APROPIA PE PĂRINȚI DE COPII
Iată ce ne-a spus dl Adrian Silimon:
La un moment dat, i-am întrebat pe părinți: De câte ori îi spuneți copilului dumneavoastră te iubesc?
Și mulți au lăsat capul în jos. Nu pentru că nu îi iubeau. Ci pentru că uitaseră să spună.
Le-am propus să spună asta de câteva ori pe săptămână fără explicații, fără teamă.
Iar unii s-au întors și au spus, zâmbind: „Când i-am spus soțului, m-a întrebat dacă am băut gaz…”
Și au râs. Dar au continuat.
Pentru că, dincolo de toate proiectele, întâlnirile și inițiativele, ceva se construia – o punte între oameni care, până atunci, stăteau fiecare în lumea lui.
Și dacă întrebarea care rămâne nu este: “Cum îi facem să vină?”
Ci, mai degrabă: “Cum îi facem să simtă că locul acela e și al lor?”
CE POȚI FACE TU ?
Din povestea asta, rămân câteva lucruri foarte concrete pe care le poți face chiar tu, ca profesor, în școala ta — fără să aștepți aprobări de mai sus sau condiții perfecte.
- Schimbă cadrul, înainte să schimbi oamenii
Nu e doar despre ce spui, ci despre intenția și tonul pe care le transmiți prin invitația la întâlnire.
Apoi, este despre cum arată spațiul, care poate fi mai mult sau mai puțin prietenos.
Cu ajutorul părinților poți
- muta băncile
- așeza scaunele în cerc
Astfel, ei nu se mai simt ca elevii la școală. Iar tu poți stai împreună cu părinții, nu în fața lor.
Uneori, o sală care arată diferit transmite deja mesajul:
„Aici nu e o ședință. Aici e o întâlnire.”
Le poți cere sprijinul părinților pentru aduce un pic de viață în întâlnire.
Nu e nevoie de ceva complicat.
Contează enorm:
- un suc, o cafea
- ceva dulce sau sărat adus de voi sau de ei
- un moment de socializare
Întâlnirile nu sunt doar despre informație. Sunt despre relație.
- Creează siguranță înainte de conținut, prin conectare
Nu te grăbi să „intri în subiect”.
Începe cu ceva care apropie, cu partea de conectare:
- un joc simplu
- un exercițiu ușor (chiar și ceva cu umor)
- o întrebare personală, dar caldă
Pentru că, înainte să asculte, oamenii au nevoie să se simtă în siguranță.
În plus, reușești astfel să creezi experiențe memorabile.
- Pornește de la întrebări, nu de la informări
În loc de:
„Vreau să vă spun despre…”
Încearcă:
- Ce vă preocupă cel mai mult legat de copilul vostru?
- Ce v-ar ajuta cu adevărat în relația cu școala?
- Ce simțiți că lipsește?
Când oamenii sunt întrebați sincer, încep să se implice.
- Fă vizibile nevoile comune
Scrie pe o foaie sau pe flipchart ce spun părinții.
Și apoi întreabă:
„Ce observați?”
De multe ori vor descoperi singuri că:
- nu sunt singuri
- alții simt la fel
- există puncte comune
Asta creează apartenență.
- Livrează rapid ceva concret
Nu promite mult.
Dar fă ceva mic, repede.
- o schimbare simplă
- o ajustare cerută de ei
- o soluție vizibilă
Încrederea apare când oamenii văd că „ce spunem aici contează”.
- Spune și „nu”, dar spune-l sincer
Nu totul se poate.
Dar în loc de tăcere sau evitare:
- explică de ce
- arată ce se poate
- implică-i în găsirea unei variante
Transparența construiește mai mult decât perfecțiunea.
- Implică-i în găsirea soluțiilor
Nu doar: „Ce părere aveți despre ce vă propun?”
Ci:
- Voi ce soluții vedeți aici…?
- Cine ar putea ajuta cu…?
- Ce putem face împreună?
Oamenii se implică mai mult când e vorba despre ideile lor și felul în care vor ei să contribuie.
- Adu conversația și în inimă, nu doar în minte
Poți, la final, să pui o întrebare simplă:
- Când i-ați spus ultima dată copilului vostru „te iubesc”?
- Ce ați vrea să faceți diferit, începând de azi?
Nu ca să creezi vină. Ci ca să deschizi ceva printr-o întrebare care îi mișcă.
Pentru că oamenii nu își amintesc ce le-ai spus, dar își amintesc cum s-au simțit.
Și poate că nu vei avea 160 de părinți din prima.
Dar poate vei avea 7… care pleacă altfel decât au venit.
Și care spun mai departe:
„Nu e cum credeam… e altfel.”
Posteaza mesaj